MĂNĂSTIREA COZIA
Sumar
AŞEZARE
SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
Datare
Începuturile vieţii monahale la Cozia.
Întemeierea
Ctitorii:
Mircea cel Bătrân
Radu Paisie
Ieromonahul Amfilohie,
stareţul Mânăstiri Cozia
Arhimandritul Ioan de la Hurezi
Şerban Cantacuzino
Evenimente, restaurări, adăugiri
ARHITECTURA
Consideraţii generale
Biserica "Sfânta Treime" -
Biserica mare
Biserica "Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel" - Bolniţa Coziei
Biserica "Adormirea Maicii
Domnului" - Paraclisul lui Amfilohie (Paraclisul de Sud)
Biserica " Duminica Tuturor
Sfinţilor" - Paraclisul lui Ioan de la Hurezi (Paraclisul de Nord)
Incinta
PICTURA
Biserica "Sfânta Treime" -
Biserica mare
Biserica "Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel" - Bolniţa Coziei
NOTE
BIBLIOGRAFICE
| Intrarea în Defileul Oltului |
AŞEZARE:
Locul ales
de Mircea cel Bătrân pentru zidirea unei biserici, la îndemnul Sfântului
Nicodim, pe atunci duhovnicul şi îndrumătorul său spritual, deşi greu
accesibil, era prielnic dezvoltării armonioase a unei mânăstiri. Poziţia
strategică, liniştea şi frumuseţea naturii înconjurătoare erau întru totul
potrivite cu destinaţia hotărâtă de marele voievod pentru Mânăstirea Cozia, de
a-i fi loc de veşnică odihnă. Zidurile mânăstirii
erau scăldate spre răsărit de valurile
Oltului, neliniştite încă de lupta cu muntele despărţit în două: spre est
Muntele Cozia, siluetă ablăstrie, insulară, stranie, ultimă redută pe care
Masivul Făgăraş o aşează în calea tumultosului râu şi Muntele Basarab, cu care,
spre sud-est, prin Munţii Căpăţânii, s-a opus bătrânului râu, Masivul Parâng.
 |
Singurul acces posibil, cu trăsura sau carul cu boi, era
dinspre miazăzi. Dificultăţile întâmpinate
în întreţinerea acestui drum, "tăiat cu ciocanul în stâncă",
sunt reflectate în documentele vremii. Astfel, el este refăcut în 1619 de
locuitorii Călimăneştiului (la malul de la Căciulata), voievodul Gavriil Movilă
scutindu-i, pentru această lucrare, de dările către stat.
Paul de
Alep, însoţindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o vizită în Ţara Românească,
descrie în 1657 acest drum: " Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului
şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştrii,
am mers pe jos până ce am trecut podul. (...) Cozia, este o clădire întărită şi
măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu (Oltul, n.n.), dar înconjurată de
piscuri înalte şi impunătoare,( ...) închise
de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo
altă intrare,(...) Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de
miazăzi, este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu
boi" (1) .
Întreţinerea
în bună stare a drumului dinspre Călimăneşti continuă să fie o problemă şi în
secolul următor. În 1749, Grigore Ghica Voievod face, la rândul său scutiri,
pentru a veni în sprijinul egumenului Coziei, Kir Rafail, ca să se poată
asigura "... paza acestui drum, de dres, fiindcă de-a pururea surpându-se
muntele, se strică..." (2).
Alegerea
locului de zidire poate să fie argumentată prin poziţia strategică a micii
depresiuni de la ieşirea din defileu a Oltului (3), dar raţiunilor de ordin
militar trebuie să li se adauge frumuseţea deosebită a locului şi, faptul că,
foarte probabil, aici a existat o vatră monahală, o mână de sihaştrii ale căror
urme se păstrează până în zilele noastre, în chiliile rupestre de la Sfânta Mânăstire
Turnu (4) şi prin denumirile munţilor din împrejurimi (5).
Depresiunea, care în extremitatea
sa nordică găzduieşte Sfânta Mânăstire Cozia, este fără îndoială un dar
Dumnezeiesc. Urmând firul şoselei spre Sibiu, ea se înfăţişează, încă de la
Bujoreni, din Capul Piscului, ca o promisiune mirifică, având pe fundal
profilul de dinozaur uriaş şi albastru al Muntelui Cozia. Apoi se ascunde sub
cutele dealurilor, ca să o regăseşti, după 15 kilometrii, aşternându-se de o
parte şi de alta a Oltului. Împresurată de impresionante păduri de fag, spre
care urcă livezi de pomi fructiferi şi ascunzând în străfunduri ape vindecătoare
este cu adevărat "pământul făgăduinţei", cum spunea, în 1522, Gavril
Protul de la Sfântul Munte Athos (6).
Cu un
mileniu în urmă, romanii s-au oprit aici şi au construit Castrul Arutela, urme
ale culturii daco-geţilor au fost descoperite pe Valea Poştei, dar istoria
locului coboară mult mai departe în timp, spre cultura de prund sau epoca bronzului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, înscrisurile Prefecturii Judeţului Vâlcea
vorbeau despre căutătorii clandestini de
"monede şi alte metaluri", adică despre cei ce căutau comori, pândind
în noapte să "joace focurile"
în locuri cu nume ciudate: Naca, Manga, Coisca, Maroca,.
Vatră
spirituală neântreruptă de acum şase secole, Mânăstirea Cozia a fost, de-a
lungul timpului, matcă din care s-au hrănit credinţa ortodoxă şi
spiritualitatea românească. De jur împrejurul ei au fost ridicate vetre
monahale şi biserici care conferă Văii Oltului şi Călimăneştiului un statut
special în istoria sacră a românilor: Schitul Ostrov (1520 - 1521) construit de
Neagoe Basarab şi Despina Doamna; Schitul Sfântul Ioan de sub Piatra
("Cozia Veche", 1602); Mânăstirea Turnu (1676), ctitoria
mitropolitului Varlaam, fost egumen al Coziei; Mânăstirea Stănişoara (1747);
Biserica "Sfinţii Voievozi" (Biserica veche, 1711 - 1715), ridicată
de Kir Serafim, egumen al Coziei; Biserica "Sfinţii Voievozi (fostul Schit
Păuşa, 1654-1658, refăcut în 1854); precum şi Schitul Cornetu (1666), fost
metoc al Coziei.
Drumul
european, care trece astăzi pe la poarta mânăstirii, face ca sfântul lăcaş să
fie accesibil unui număr important de vizitatori, români şi străini, atraşi de
strălucirea multiseculară şi harul sfintei ctitorii a lui Mircea Voievod.
SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
DATARE
Voievodul Mircea, descendent
direct din ramura Basarabilor, urcă pe tronul Tării Româneşti în toamna anului
1386 (1). Zidirea sfintei lavre de la
Cozia a început-o imediat după preluarea domniei, deşi, mult
mai probabil, lucrările de construcţie au debutat în primăvara anului următor.
La alegerea locului pentru
zidirea sfântului lăcaş poate să fie luată în seamă şi influenţa, pe care a
avut-o asupra voievodului, călugărul misionar Nicodim, sfătuitor şi duhovnic al
lui Mircea încă din tinereţe, dar domnitorul trebuie să fi fost impresionat, în
mod deosebit, de armonia şi liniştea locului, alegându-l pentru odihna sa veşnică.
Avea 28 de ani când, în toamna
anului 1386, a
luat în mâinile sale destinul Ţării Româneşti şi, cel mai probabil, aşa cum s-a
amintit mai sus, în primăvara următoare, a început zidirea sfintei mânăstiri.
În ziua de 18 mai 1388, când se
prăznuia Sfânta Treime, Mânăstirea Cozia a fost sfinţită de călugărul misionar
Nicodim de la Tismana,
cel ce ulterior a fost trecut în rândul sfinţilor.
Datarea ansamblului monastic de la Cozia a dat naştere la
controverse, apărute ca urmare a faptului că, în 20 mai 1388, Mircea Voievod
semnează două hrisoave: în unul se face
referire la "locul numit Călimăneşti pe Olt" (2), iar în cel
de-al doilea "la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia"(3). De
aici, unii cercetători au tras concluzia că domnitorul a construit două
biserici, una la Călimăneşti
şi alta la Cozia.
Referitor la conţinutul primului hrisov, s-a considerat că Mânăstirea
Cozia ar fi primit danii încă din timpul domniilor lui Radu I (1377 - 1383) şi
Dan I (1383 - 1386), tatăl şi respectiv fratele voievodului Mircea, deci, că ar
fi existat înainte de domnia acestuia, fiind identificată incorect cu ruinele numite "Cozia
Veche".
Controversa este lămurită prin
studiul exegetic făcut de Emil Lăzărescu (4). Privitor la daniile menţionate în
hrisovul I, Emil Lăzărescu precizează că ele sunt legate de Mânăstirea
Cotmeana, ctitorie a lui Radu I, iar prin hrisovul al II - lea, această mânăstire devine metoc al
Mânăstirii Cozia.
Supoziţia, că ruinele de la "Cozia
Veche" ar putea fi mai vechi decât principala ctitorie a lui Mircea cel Bătrân,
a fost înlăturată în urma cercetărilor arheologice conduse de N. Constantinescu
(5), care stabilesc că zidirea bisericii de la "Cozia Veche" datează
din secolele XVI - XVII, fundaţiile acesteia fiind ridicate la 15 cm, deasupra
unei locuiri aparţinând culturii geto-dacilor (din a doua perioadă a civilizaţiei
fierului).
Aceleaşi cercetări, stabilesc că
biserica mare şi fundaţiile clădirilor mânăstireşti de pe laturile de sud şi
est, datează din vremea lui Mircea cel Bătrân, întărind astfel hrisoavele din
20 mai 1388.
ÎNCEPUTURILE VIEŢII MONAHALE LA COZIA. ÎNTEMEIEREA
Învăluită de
jur împrejur de păduri, vegheată de stânci învăluite în legende, amintind prin
numele lor de vechii sihaştrii, Cozia, "...
oglindă a cerului nostru duhovnicesc" (6), a fost şi va rămâne de-a
lungul veacurilor una dintre cele mai frumoase aşezări monahale din sud-estul
Europei.
Destinată de ctitorul său, Mircea Voievod, să adăpostească
obştea monahală care vieţuia în acest loc singuratic şi greu accesibil, Sfânta
Mânăstire Cozia, rămâne peste timp, spre deosebire de multe alte ctitorii
voievodale, numai aşezare monahală.
Începuturile
vieţii monahale şi istoria unei mânăstiri, "... cel puţin la noi în ţară
- ... nu începe neapărat cu pisania sau întâiul hrisov. Ea este precedată de o
lungă şi obscură pre-istorie, ale cărei obârşii ne-ar putea duce până-n peşterile
deceneilor, încreştinaţi odată cu pogorârea lor în plămada noastră etnică"(7).
Sfântul lăcaş de la poalele Coziei a fost sfinţit în 18
mai 1388, de praznicul Sfintei Treimi. Însuşi
Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care a organizat călugării din Oltenia, a
oficiat această sfântă şi istorică slujbă, iar primul egumen, însărcinat să
conducă obştea monahală a fost Ieromonahul Chir Gavriil, ucenicul său.
Pavel Chihaia, în memorabila sa lucrare
închinată artei medievale româneşti, subscriind perioada lui Mircea cel Bătrân,
perioadei ecumenice a evoluţiei în timp a civilizaţiei şi culturii româneşti,
citează dintr-un hrisov, al lui Mircea cel Bătrân, dăruit Mânăstirii Cozia în
jurul anului 1400, un fragment în care este înfăţişată sărbătoarea târnosirii
bisericii de la Cozia:
«Mi-aduc aminte cum mergeam, înconjurat de mulţime, şi cum înaintam în
fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de bucurie şi mulţumire
ale unei mulţimi în sărbătoare» (8).
Ceremonia, aşa
cum o reconstituie arhimandritul Gamaliil Vaida (9), s-ar fi desfăşurat astfel:
în ajunul sfinţirii bisericii, duminică, 17 mai (Duminica Rusaliilor) a avut
loc slujba de seară pregătitoare, privegherea; în ziua hramului, ceremoniile
religioase au durat până la orele 12 - 13, în prezenţa ctitorului care îşi avea
locul său bine stabilit în desfăşurarea lor; după-amiază a avut loc un mare
praznic şi masa protocolară.
În 20 mai
1388, cancelaria domnească a voievodului Mircea cel Bătrân emite cele două
documente, care devin, atât actele de atestare ale sfântului lăcaş, cât şi
actele juridice prin care sunt reglementate proprietăţile ce urmau să-i asigure
întreţinerea.
În unul din
aceste documente, Mircea stabileşte că " Vieţuirea acestui lăcaş să fie
după orânduiala popii Gavriil şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu
cuteze să schimbe altfel, cât de puţin". In cel de-al doilea document
se menţionază: " ... şi am dăruit domnia mea câte sunt pentru nevoia călugărilor
ce trăiesc în acest locaş, pentru hrană şi îmbrăcăminte: satul lângă mănăstire
numit Călimăneşti, şi alt sat dincolo de Olt, anume Jiblea, încă şi Brădăţanii şi
Seaca şi pe Râmnic satul Hinăteşti".
Sunt documente prin care Mircea,
care se autointitula Mare Voievod şi Domnitor, înzestrează noul lăcaş de cult şi
îi închină Mânăstirea Cotmeana, ctitoria tatălui său, Voievodul Radu I, cu
toate averile ei. De la bun început, Mânăstirea Cozia a dispus de un important
domeniu feudal. În secolul al XV - lea, el cuprindea peste 25 de sate, bălţi la
gurile Ialomiţei, mori şi, aşa cum rezultă dintr-un document din 1505 semnat de
Radu cel Mare, avea dreptul, încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, să vămuiască
mărfurile turceşti şi ungureşti care tranzitau Valea Oltului. În plus, asigurând
vama la Valea Poştei,
mânăstirea beneficia de diverse facilităţi date de autorităţile transilvănene,
călugării Coziei punând să aducă de dincolo de munţi toate cele necesare
chinoviei, fără să plătească vamă.
Primul stareţ
al mânăstirii, numit, aşa cum se poate vedea mai sus, «popa chir Gavriil»
se bucura de înalta preţuire a domnitorului, fiind citat în documentul dat de
Mircea la 4 septembrie 1389, imediat după Nicodim Sfinţitul şi înaintea
boierilor din sfatul domnesc. Obştea călugărească a Coziei a fost organizată,
la sfatul Sfântului Nicodim, întărit prin poruncă domnească, după regulile Sfântului Munte Athos. În 1657,
Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriahului Macarie al
Antiohiei, menţionează: " În această mânăstire nu pătrunde nici o
femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula
stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile
sale, închinând-o Sf. Treimi."
O mărturie
importantă, înfăţişând mănăstirea după un secol de existenţă (1520), a lăsat-o Gavriil Protul de la Sfântul Munte Athos:
"Acea mânăstire, avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească,
departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită
şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi multe împrejurul ei. }i are toată
hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr,
vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă ... am văzut cu ochii noştri acel
loc şi i-am zis pământul făgăduinţei" (10).
De la bun început,
Sfânta Mânăstire Cozia, prin călugării cărturari pe care i-a adăpostit, şi-a înfăptuit
în istoria Bisericii Ortodoxe Române, rolul de temeinică zidire spirituală.
Filotei Monahul, primul imnograf de la care au rămas Pripelele sau Mărumirile
ce se cântă şi astăzi în bisericile noastre, la slujba de Polieleu, fost logofăt
al lui Mircea Voievod, călugărit aici, este doar un prim exemplu.
Organizată în
tradiţia de origine patristică, după regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului
Vasile cel Mare, Mânăstirea Cozia a fost, încă din timpul lui Mircea, o şcoală
mânăstirească. Primul dascăl menţionat în hrisoavele domneşti a fost Sofronie,
stareţul mânăstirii între 1406 – 1419 (11). Cei ce doreau să devină călugări,
trebuiau să înveţe Sfânta Scriptură. La
Cozia, ca şi în alte mânăstiri, se asigura o instrucţie elementară: cititul,
scrisul, şi deprinderea unei meserii manuale. Cei înzestraţi, învăţau
sculptura, pictura şi muzica.
Începând cu
secolul al XIV - lea, Sfânta Mânăstire Cozia devine unul dintre cele mai
puternice centre culturale româneşti. În secolul al XVI - lea, documentele menţionează peste 50 de dieci (12) munteni, care au învăţat carte românească
şi slavonească la
Cozia. La sfârşitul
secolului al XVII -lea exista aici "... un fel de universitate grecească
care a avut o mare însemnătate în mişcarea culturală din epoca aceea" (13).
Ulterior, prin lungul şir de arhierei,
episcopi şi mitopoliţi pe care i-a dat,
ziditori la rândul lor de spiritualitate, artă şi cultură română, Cozia a
devenit prin harul divin pe care-l revarsă neîntrerupt de şase veacuri, o
emblemă sacră a spaţiului românesc.
CTITORII
Ansamblul monastic de la Sfânta
Mânăstire Cozia este constituit din:
-
Biserica "Sfânta Treime" construită de Mircea
cel Bătrân între 1386 - 1388;
- Chiliile care înconjoară biserica, construite iniţial ca
cetate fortificată, tot de Mircea cel Bătrân;
-
Biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" -
Bolniţa Coziei - construită în 1542 - 1543 de Radu Paisie (Petru de la Argeş)
-
Paraclisul "Adormirea Maicii Domnului",
construit de Ieromonahul Amfilohie, în 1583;
- Paraclisul "Duminica Tuturor Sfinţilor",
construit de Arhimanritul Ioan de la Hurezi, în 1710.
MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386 - 1418)
 |
| Tablou votiv - Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail (naos, biserica mare) |
Ctitorul Sfintei Mânăstiri Cozia,
domnitorul Mircea cel Bătrân, primul domnitor important, după Basarab I (14), înscrie
o glorioasă pagină în istoria românilor, desăvârşind actul întemeietor al înaintaşului
său. Mircea Voievod s-a impus în epoca sa
ca strateg abil, diplomat, şi vajnic apărător al creştinătăţii. Cea mai succintă, dar
expresivă reflectare, în epocă, a personalităţii sale ne-a rămas de la
analistul german Johannes Leunclavius: "bărbatul, între creştini cel
mai puternic şi mai viteaz" (“…virinter Chrisftianos fortiffimus
& acerrimus”) (15).
Urcă pe tronul Ţării Româneşti în
septembrie 1386, la 28 de ani, urmând fratelului său, Dan I, şi domneşte 32 de
ani. Viaţa şi faptele lui, împletite adeseori cu legenda, transpuse în opere
fundamentale ale literaturii române, au o semnificaţie majoră: lupta pentru apărarea
gliei strămoşeşti şi a valorilor creştinismului.
Victoriile prestigioase obţinute împotriva
puternicei armate otomane, având ca punct culminant bătălia de la Rovine, participarea la
luptele de lângă Bizanţ, de la
Nicopole şi Salonic, implicarea în cruciadele vremii, îi aduc
domnitorului român recunoaşterea europeană de cavaler şi principe al creştinătăţii,
cu întreaga semnificaţie pe care aceste
titluri o aveau în lumea occidentală medievală.
Ţara Românească, sub stăpânirea
lui Mircea, se întindea de la
Dunăre până dincolo de Carpaţi şi din Banat până la Marea Neagră. Mărturie
sunt documentele vremii:
"Eu, cel în Hristos
Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur
stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voievod şi Domn, din mila lui Dumnezeu şi cu
darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor
de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului
şi Domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia, încă
şi până la Marea
cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului" (16).
Cel ce-l sfătuieşte pe Mircea să
ridice Mânăstirea Cozia, a fost, fără îndoială, Sfântul Nicodim "sfetnicul
lui Mircea întru cele dumnezeieşti" (17).
Tabloul votiv din naos îl înfăţişează pe Mircea
Voievod dăruind, împreună cu fiul său Mihail, sfânta lavră a Coziei, Maicii
Domnului.
Chipul Sfântului Nicodim este zugrăvit în pronaos,
pe peretele de sud.
Cea mai frumoasă şi cea mai importantă dintre
ctitoriile lui Mircea Voievod, Sfânta Mânăstire Cozia, este aleasă de domnitor
să-i fie loc de veşnică odihnă deşi, înaintaşii săi erau înmormântaţi la Biserica Domnească
din Curtea de Argeş.
Marele voievod se stinge din viaţă la 31 ianuarie 1418, în vârstă de 60 de ani. În
4 februarie 1418 este înmormântat în pronaosul Bisericii "Sfânta
Treime".
RADU PAISIE (1535 - 1545)
 |
| Domnitorul Radu Paisie (tablou votiv, Bolnița Coziei) |
 |
| Marco voievod, doamna Ruxandra și domnița Zamfira |
Domnitorul Radu Paisie, cunoscut
sub numele de Petru de la Argeş,
zideşte Biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", denumită astăzi în
mod curent Bolniţa Coziei (18), în anii 1542 - 1543. Atestarea domnitorului Radu Paisie în
calitate de ctitor al Bolniţei este certificată de pisania bisericii, scrisă în
limba slavonă, pe o fâşie albă, care înconjoară de jur împrejur, registrul
superior al pridvorului.
" Cu vrerea Tatălui şi cu
ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh celui întru Treime slăvit
Dumnezeu, s-a început şi s-a săvârşit această sfântă biserică, cu hramul Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, în zilele lui Io Petru Voievod şi ale fiului său Marco
Voievod şi ale Prea Sfinţitului Mitropolit chir Varlaam şi sub egumenul
ieromonah Ilarion; aşişderea eu robul lui Hristos ieromonahul Maxim maistorul,
care a fost învăţător, ca să fie spre odihnă. }i am scris eu mult greşitul
David şi fiul său Raduslav, în anul 7051"
(1542 - 1543) (19).
Anii 1542 - 1543 indică domnia lui Radu Paisie
(1535 - 1545), fiul lui Radu cel Mare, fost egumen al Mânăstirii Argeş. Unii
cercetători consideră că domnitorul Peru Cercel (1583 - 1585) ar fi ctitorul
Bolniţei de la Cozia,
însă înaintea acestuia a domnit Petru cel Tânăr (1559 - 1568), astfel încât,
anul indicat de pisanie şi faptul că domnitorul Radu Paisie şi-a păstrat numele
de monah şi după urcarea pe tron, sunt cele mai bune referinţe pentru
stabilirea ctitorului.
Tabloul votiv din naos îi înfăţişează,
în dreapta pe Petru Voievod (Radu
Paisie), iar în stânga pe membrii familiei sale: Doamna Ruxandra, fiul său
Marco Voievod şi fiica sa, Jupâniţa Zamfira. În semn de cinstire pentru memoria
mareul ctitor al Coziei, în pridvor este pictat Mircea Voievod împreună cu fiul
său Mihail. Tot în pridvor, pe peretele
din stânga este zugrăvit Stroe, marele spătar, cel care a supravegheat
construirea bisericii.
IEROMONAHUL
AMFILOHIE , STAREŢUL MÂNĂSTIRII COZIA (1582 - 1583)
Construieşte în 1583, în vremea
celei dintâi domnii a lui Mihnea II Voievod "Turcitul"(1577 -
1583), paraclisul de pe latura de
sud-est a cetăţii, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Paraclisul,
situat între "camerele domneşti", "ceardacul lui Mircea" şi
“camerele arhiereşti” era destinat nevoilor spirituale ale voievozilor. Icoana
de hram de deasupra intrării dinspre muzeu, este singura pictură originală păstrată.
AHIMANDRITUL IOAN DE LA HUREZI
Ahimandritul Ioan de la Hurezi, sfetnic de încredere
şi duhovnic al domnitorului Constantin Brâncoveanu cel sfinţit, construieşte în
1710, pe latura de nord-est a cetăţii, paraclisul cu hramul "Duminica
Tuturor Sfinţilor", două camere boltite şi foişorul din aceeaşi aripă a
chiliilor. El zugrăveşte şi înzestrează sfânta bisericuţă cu toate cele
necesare.
Apele furioase ale Oltului
distrug, în 1859, contrafortul din colţul de nord-est al cetăţii şi odată cu el
se prăbuşesc şi zidurile de nord şi est ale paraclisului. Este restaurat în
1958 - 1959.
ŞERBAN CANTACUZINO
Rudă apropiată a domnitorului
Constantin Brâncoveanu, "biv vel paharnicul" Şerban
Cantacuzino este trecut în rândul ctitorilor Mânăstirii Cozia, ca urmare a
amplelor lucrări de refacere pe care le realizează la Cozia între 1704 - 1708.
Sub patronajul său este repictată fresca din
altarul şi naosul bisericii mari, este adăugat edificiului lui Mircea cel Bătrân
pridvorul în stil brâncovenesc, sunt refăcute camerele domneşti.
.JPG) |
| Cantacuzinii - tablou votiv, naosul bisericii mari |
EVENIMENTE. RESTAURĂTRI. AGĂUGIRI.
·
primăvara anului 1387
|
Începe zidirea Mânăstirii Cozia (20).
|
· 18 mai 1388
de praznicul Sfintei Treimi
|
- Sfântul Nicodim de la Tismana sfinţeşte, în
prezenţa domnitorului Mircea cel Bătrân, sfânta lavră a Coziei. Este data
intrării în istorie a Sfintei Mânăstiri Cozia.
|
·
1391/1392
|
-
A fost terminată pictarea bisericii.
|
·
1517
|
- Domnitorul Neagoe Basarab contribuie la
refacerea Mănăstirii Cozia: repară biserica şi o parte din clădiri, construieşte
cele două fântâni, havuzul din faţa bisericii şi cişmeana de sub ceardacul de
pe latura de nord, cunoscută sub numele de fântâna lui Neagoe Basarab.
Mărturie a lucrării domnitorului cărturar stă inscripţia de pe zidul de nord
al bisericii mari.
|
·
1542 - 1543
|
- Domnitorul Radu Paisie (Petru de la Argeş)
construieşte Bolniţa Coziei cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel".
|
·
1583 - 1590
|
- In timpul domniei lui Mihnea II Voievod
"Turcitul", ieromonahul Amfilohie construieşte Paraclisul de
sud-est, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului (1583); se repară şi se clădesc din nou chiliile
din aripa de sud-est; se repară şi se întăreşte zidul dinspre Olt al cetăţii.
|
·
1704 - 1707
|
- In timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu,
}erban Cantacuzino, "biv vel paharnic" şi familia sa, deschid un amplu şantier la Mânăstirii
Cozia:
- se adaugă pridvorul din faţa bisericii mari;
- sunt modificate ferestrele, fiind mult
deschise pe lungime, păstrându-şi forma originară (din timpul lui Mircea)
doar în partea superioară;
- se execută şi se montează jilţul de piatră din
pridvor şi ancadramentul uşii bisericii mari, cu pisania măiestrit lucrată;
- se
construiesc cele patru foişoare, două pe latura de sud şi două pe cea de
nord, cele cinci camere domneşti boltite şi bucătăria brâncovenească;
- se refac picturile din naos şi altar de
zugravii: Preda şi fiii săi Ianache, Sima şi Mihail.
- Este pictat pridvorul din faţa bisericii de
zugravii Andrei, Constantin şi Gheorghe.
|
·
1710
|
- Ioan Arhimandritul de la Hurezi construieşte în
partea de nord-est Paraclisul cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor",
cele două camere boltite şi foişorul. Reface toată partea nordică a cetăţii.
|
·
1716 - 1717
|
- In timpul stăpânirii austriece, se fac primele
întăriri la redutele care apărau, spre apus, curtea exterioară a cetăţii.
Maiorul Jhohann Weiss întăreşte zidurile care împrejmuiau mânăstirea, aceasta
devenind un punct strategic important pe "calea carolingiană"
(denumită astfel după Carol al VI-lea), alături de Arxavia, fortificaţie
ridicată, pe malul Oltului, în dreptul localităţii Câineni, pe ruinele unor întăriri din timpul romanilor (21).
|
·
1788
|
- Mânăstirea este grav afectată în timpul războiului
dintre turci şi austrieci.
|
·
1818
|
- Se repară chiliile şi casele egumeneşti şi se
construiesc în incinta mânăstirii încăperi destinate "să fie şcoală pentru învăţătura
copiilor" şi o încăpere pentru biblioteca mânăstirii.
|
·
1821
|
- Mânăstirea (care îi adăpostea pe eterişti şi
pe pandurii lui Tudor Vladimirescu, după înfrângerea de la Drăgăşani) este
asediată de turci, şi incendiată. O mare parte din clădiri sunt afectate. Ele
vor fi refăcute după retragerea turcilor.
|
·
1823
|
- Este repictat Paraclisul lui Amfilohie
(Paraclisul de sud - est) de Voicu, zugrav din Piteşti.
|
·
1847 - 1863
|
- La insistenţele egumenului Nifon Sevastis şi
ale mitropolitului Neofit, încep lucrări de rezidire la Cozia: sunt dărâmate
cele două părţi din cetate care se întindeau până la şosea şi vechea clopotniţă
a mânăstirii, care închidea latura de sud-vest a incintei interioare a mânăstirii,
(clopotele dăruite de Mircea, rămân "trântite pe jos" până în
1872, când sunt ridicate - pe stâlpi de piatră); sunt construite două
paviloane pentru reşedinţa de vară a domnitorului, cunoscute sub numele de
pavilioanele Bibescu.
|
·
1859
|
- Valurile Oltului dărâmă contrafortul dinspre
nord-est şi odată cu acesta se prăbuşeşte,
aproape în întregime, Paraclisul de nord-est (cu excepţia pereţilor de
sud-vest).
|
·
1880 - 1893
|
- Sfântul lăcaş este
transformat în închisoare.
|
·
1903 - 1916
|
- Cozia adăposteşte
elevele azilului "Elena Doamna".
|
·
1916 - 1919
|
- Clădirile mânăstirii
sunt folosite la încartiruirea trupelor aflate în trecere sau staţionare.
Biserica este transformată în grajd de cai.
|
· 1920 |
Comisiunea Monumentelor Istorice începe lucrări
de conservare - restaurare la Cozia:
- se repară acoperişul de şindrilă al Bolniţei;
|
· 1921 |
- se repară acoperişul de şindrilă al bisericii
mari;
|
· 1923 |
- se repară acoperişul de şindrilă al chiliilor
dinspre sud;
|
· 1925 |
-se aprobă, consolidarea picturii şi înlăturarea
tencuielilor la biserica mare, pentru a fi scoasă la iveală excepţionala
decoraţiune exterioară a acesteia.
|
·
1927 - 1930
|
- Au loc lucrări de restaurare generală la
Cozia. Se consolidează turla bisericii mari.
|
· 1958 - 1959 |
- Direcţia Monumentelor Istorice supune întregul
ansamblu unor ample lucrări de restaurare, aducându-l cât mai aprope de forma
lui iniţială.
- Sunt consolidate zidurile exterioare ale mânăstirii
şi clădirilor.
- Se refac instalaţiile şi se fac amenajările dinspre Olt.
- Se consolidează şi se restaurează Paraclisul
lui Amfilohie, care avea întreaga stuctură grav afectată.
- Se restaurează Paraclisul lui Ioan de la
Hurezi şi chiliile din colţul de nord.
|
·
1960 - 1962
|
- Sunt construite scările spre Olt şi zidurile
de protecţie exterioare.
|
·
1970
|
- Se introduce încălzirea centrală.
|
·
1977
|
- Sunt înlocuite învelitorile de şindrilă ale clădirilor din incintă, cu tablă de
aramă.
|
·
1983 - 1985
|
- Este consolidată şi restaurată pictura.
Coordonatorii lucrării au fost Ion Neagoe şi Viorel Grimalschi.
|
·
2000 |
-
Este introdusă încălzirea geo-termală
|
ARHITECTURA
CONSIDERAŢII GENERALE
Biserica mare a Mânăstirii Cozia este considerată un
monument-cheie, aparţinând unui tip de edificiu răspândit în interiorul şi în
afara Ţării Româneşti începând cu secolul al XIV-lea, şi anume tipul triconc.
Istoria utilizării anterioare a planului triconc în
construcţia bisericilor coboară în timp spre secolul IX, fiind regăsită în
activitatea misionară a sfinţilor Clement şi Naum de la Ohrida. Având
ascendenţe în modele constructive paleobizantine folosite în balcani, planul
triconc este preferat "pentru simbolica sa trinitară precisă - atât de
evocatoare într-o trudă dusă sub semnul crucii"(1), dar şi pentru funcţionalitatea sa liturgică. Spaţiul
interior este împărţit în două: naosul ca unitate centrală a edificiului, cu
cele trei abside, cea de la est adăpostind altarul, iar cele laterale cântările
de strană; nartexul sau exonartexul cu
funcţiuni funerare.
Prin Atanasie, un mare întemeietor al ortodoxiei şi al
vieţii monahale, planul triconc este adoptat pentru Lavra Sfântului Munte
Athos, iar ulterior va fi regăsit în toate cinobiile atonite în forma sa
cunoscută sub numele de triconc dezvoltat (2), de unde iradiază în tot arealul
sud-est european, în raport direct proporţional cu prestigiul ascendent al aşezămintelor
Athosului, începând cu mileniul al
X-lea.
Pe teritoriul României, planul triconc are ca
precursor planul treflat al bisericii descoperie la Niculiţel (datată pe la
1100), "un plan arhaic, cunoscut încă din clădirile veacului al IV-lea
(cf. Roma, Santa Sotere), dar care se va bucura ceva mai târziu - sub varianta
bisericii cu planul triconc - de o mare răspândire în Tările Române"(3). Răspândirea planului triconc la
bisericile mânăstireşti din ţinuturile Dunării de Jos, după 1370, are ca punct
de plecare Mânăstirea Vodiţa II şi este "strict legată de sosirea aici
a greco-sârbului Nicodim şi a tovarăşilor săi"(4).
Istoria triconcului începe la noi, după cum afirmă
Virgil Vătăşianu (5), cu biserica Vodiţa I (datată ipotetic în ultimii ani ai
secolului al XIII-lea), ale cărei urme se păstrează in interiorul ruinii Vodiţa
II. Prin Vodiţa II, planul triconc şi găsirea
soluţiilor potrivite pentru a asigura stabilitatea bolţilor intră în preocupările
meşterilor autohtoni. Este introdusă o
pereche de pilaştrii în flancurile horelor (absidelor) laterale, cupola fiind aşezată
pe cele patru arcuri care leagă pilaştrii între ei. Se realizează astfel,
neutralizarea împingerilor exercitate de bolţile cilindrice din capetele navei şi
de cupola montată pe tambur în partea centrală a edificiului, naşterea bolţilor
este împinsă spre interior, pilaştii şi nişele din flancuri acţionând ca un
sistem de contraforturi interne.
Structura descrisă mai sus este
specifică "şcolii morave", dezvoltată în valea inferioară a râului
Morava şi în apropiere de Dunăre.
Acest sistem aplicat "la o clădire de tip
triconc e atestată pentru prima oară la Vodiţa II, iar formularea clasică o atinge
biserica principală a Mănăstirii Cozia"(6). Faptul că, pe de o
parte, biserica de la Vodiţa
II (1370) este anterioară bisericilor sârbeşti (7), iar pe de
altă parte, "cristalizarea cea mai perfectă a acestei structuri a
atins-o Cozia", întăreşte punctul de vedere al lui Virgil Vătăşianu,
după care, " contribuţia meşterilor olteni la elaborarea structurii (“de
tip morav”, n.n.) apare totuşi importantă, poate chiar decisivă" (8).
Privind evoluţia formelor
artistice şi arhitecturale din secolul al XIV – lea, la nivelul întregii Peninsule Balcanice, Elie
Faure conchide că “a mai avut loc o tresărire, care a răspândit arta
Constantinopolului în România, Serbia şi Macedonia.”(9).
Mânătirea Cozia se înscrie în
tiparele instaurate în Balcani, în a doua jumătate a secolului al XIV – lea.
Arhitectul care a condus lucrările a fost, foarte probabil, provenit de la
curtea cneazului Lazăr, elementele artistice integrate edificiului, sculptura,
fresca, se datorează în unor artişti consacraţi şi atelierelor conduse de aceştia
în Balcani. Nota specifică a Coziei, ceea ce o distinge de celelate biserici
construite în vremea sa pe Valea Moravei,
este simţul măsurii şi gustul logicii ce caracterizează tradiţia
bizantină (10).
BISERICA
“SFÂNTA TREIME”
Aşa cum s-a specificat la începutul
acestui capitol, elementul cel mai valoros al ansamblului monastic de la Cozia este Biserica “Stânta
Treime” construită între 1986 –1388 şi pictată în 1392. Realizare artistică de
mare rafinament, cu elemente constructive originale, integrând organic tradiţia
bizantină, caracteristicile arhitecturii balcanice şi arta autohtonă a zidirii
bisericilor din secolele XIII – XIV, edificiul ridicat de Mircea cel Bătrân
uimeşte prin armoniea proporţiilor, prin rafinamentul şi valoarea elementelor
artistice integrate, prin rezolvările tehnico-constructive care i-au asigurat
verticalitatea timp de peste şase secole.
Construită din piatră de talie
alternând cu cărămidă, biserica se bucură de un amplasament bine ales care i-a
asigurat rezistenţa în timp. Temelia sa variază între 0,50 şi 0,80 m, iar zidurile
exterioare sunt groase de 1,30
m.
Planul bisericii (triconc) este compartimentat în:
naos, pronaos şi pridvor.
Naosul are trei abside (hore),
cea de la răsărit adăposteşte altarul,
iar cele de pe laturile de sud şi nord sunt consacrate corului. Turla se înalţă
deasupra naosului pe un tambur încheiat printr-un un inel tronconic, sprijinit
prin pandantivi, pe patru arcuri în consolă, care se descarcă pe cele două
perechi de pilaştrii situaţi pe flancurile laterale ale absidelor de sub şi
nord. Pe aceste laterale, constructorul a plasat în adâncimea zidurilor două nişe
care neutralizează împingerea bolţii semicilindrice a naosului şi totodată lărgesc
spaţiul interior.
Pronaosul are forma aproape pătrată
şi este acoperit de o boltă semicilindrică. Zidul despărţitor dintre naos şi
pronaos este de 1,40 m.
Pronaosul şi-a păstrat funcţia funerară, el adăposteşte mormântul ctitorului,
pe cel al maicii Teofana, mama domnitorului Mihai Viteazul, mormântul
mitropolitului Varlaam, ş.a.
Pridvorul, construit în stil brâncovenesc,
deşi adăugat ulterior, se integrează întregului ansamblu, jucând rolul de
element de trecere de la natura înconjurătoare la atmosfera spiritualizată din
interiorul bisericii, chiar dacă, alungeşte edificiul schimbându-i proporţionalitatea
originară.
Decoraţiunea exterioară este concepută cu eleganţă şi rafinament. Faţadele
sunt împărţite în trei registre de două brâie în dublu tor. Compoziţia pe
verticală este realizată, pe exteriorul celor trei abside, de colonete care străbat
primele două registre, sprijnind în registrul superior, (aproape de cornişe),
arcade oarbe, fin sculptate în piatră, cele centrale având în mijloc rozete
amplasate deasupra ferestrelor care străbat registrele inferioare de pe aceeaşi
verticală. Celelalte opt rozete,
amplasate în registrul superior, (patru pe faţada de sud şi patru pe faţada de
nord, cu ancadramente semicirculare şi circulare din plăcuţe de ceramică
perforate, rânduri de cărămidă aparentă şi arcaturi sculptate), dictaeză ritmul
compoziţiei din registrul inferior constând în colonete coborând până la soclu şi
cuprinzând în partea mediană ferestrele (patru pe faţada de sud şi două pe faţada
de nord).
Ferestrele, iniţial doar şapte, amplsate în naos şi altar, cu
ancadramente de piatră sculptate în slil georgian, se păstrează în forma
originară în partea superioară, lucru vizibil prin finaţea lucrăturii. Ulterior, în timpul
restaurărilor din secolul al XVIII - lea ele au fost lărgite şi s-au deschis
două ferestre noi pe peretele de sud al pronaosului.
Acoperişul dezvăluie elementele
principale ale sistemului de boltire, jocul zimţat al cărămizilor care alcătuiesc
cornişele potenţează ritmul şi alternanţa volumelor.
Remarcabil, la biserica mare a
Coziei, este faptul că edificiul în întregul său, cu o multitudine de detalii
constuctive şi artistice greu de descris în amănunt, se încheagă într-o armonie
unitară, proprie şi irepetabilă, arhitectura devenind estetică pură, esteticul
devenind simbol, simbolul dizolvându-se organic în coordonate spirituale,
transcendente. Acesta trebuie să fi fost unul dintre motivele importante ale
infuenţei pe care ctitoria lui Mircea cel Bătrân a exercitat-o, ca model de
referinţă, în construirea bisericilor româneşti din secolele următoare.
BISERICA
“SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL”
Bolniţa, construită de Radu
Paisie este considerată un “giuvaer” al arhitecturii secolului al XVI-lea. Desfăşurarea
pe verticală (14 m
până în vârful turlei), supleţea construcţiei, senzaţia de constrângere şi
austeritate a rezolvării spaţiilor interioare o “îndepărtează sensibil de
concepţia bizantină asupra spaţiului interior, dar şi de coordonatele spaţiale
ale bisericilor din Ţara Românească”(11).
Planul bisericii, sub formă de
cruce latină, se compune din naos şi pronaos, iar grosimea zidurilor este de
1metru.
Naosul cu cele trei abside, are
deasupra turla, a cărei bază se sprijină pe concele absidelor laterale prin două
arcuri longitudinale, iar la est şi vest pe două bolţi în leagăn. Absida
altarului este precedată de două nişe înalte, cosnstruite în grosimea
zidurilor.
Pronaosul este boltit în
semicilindru pe axa est – vest, iar prin cele cinci ferestre ale sale, lasă
senzaţia de pridvor închis.
Decoraţiunea exterioară, bicoloră, rezultată din
alternanţa rândurilor de cărămidă şi tencuială are ca notă distinctă cornişele
din trei rânduri de cărămizi aşezate în dinţi de ferăstrău. Iniţial edificiul a
fost decorat cu rozete de piatră care erau
amplasate în nişele vizibile sub cornişe.
Doar Bolniţa scapă neatisă în urma asediului din 1821.
.JPG)
.jpg)
.jpg)
BISERICA “ADORMIREA
MAICII DOMNULUI”
- PARACLISUL
LUI AMFILOHIE -
Ctitorie a Ieromonahului Amfilohie, egumen al
Coziei, paraclisul situat în aripa de sud est a corpului de chilii a fost
terminat în anul 1583, în timpul primei domnii a lui Mihnea al II-lea
“Turcitul”. Era destinat să servească nevoilor spirituale ale voievozilor.
Ridicat deasupra turnului de apărare
din colţul de sud-est al cetăţii, paraclisul are planul treflat şi turla
deasupra naosului. Accesul se face prin două uşi situate în pronaosul îngust,
pe pereţii de vest şi nord, facilitând intrarea, atât dinspre stăreţie şi
“casele arhiereşti” (camerele boltite aflate în prelungirea paraclisului pe
latura de sud), cât şi dinspre “camerele domneşti” (acualul muzeu). Deasupra
intrării din muzeu se păstrează icoana de hram, singura pictură care datează
din secolul al XVI-lea, iar deasupra intrării dinspre vest, pisania care
consemnează numele ctitorului şi anul zidirii.
Fresca este realizată în 1835 de
Voicu Zugrav din Piteşti şi restaurată în 1986 – 1987 de o echipă condusă de
Viorel Grimalschi.
Iconostasul din lemn de păr este sculpat cu
deosebit rafinament.
.JPG)
BISERICA
“DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR”
- PARACLISUL LUI IOAN DE LA HUREZI
Ctitorie a Arhimandritului Ioan de la Hurezi, sfetnic şi duhovnic al domnitorului
Constantin Brâncoveanu, paraclisul situat în partea de nord-est a cetăţii a
fost terminat în 4 septembrie 1710.
Construit în formă de navă, cu pronaosul demarcat de naos prin două
coloane terminate cu capiteluri, paraclisul de nord este distrus în 1859 de
furia apelor Oltului, în urma prăbuşirii contrafortului care susţinea în
exterior zidul cetăţii. S-au păstrat parţial pereţii de sud şi vest. Peste 100
de ani fresca, rămasă în bătaia vântului, a rezistat dovedind înalta clasă la
care a ajuns arta brâncovenească.
Paraclisul în forma actuală a fost restaurat în cadrul amplelor lucrări
de restaurare a ansamblului monastic de la Cozia, din anii 1959 - 1960.
 |
| Paraclisul lui Ioan de la Hurezi (de nord) |
 |
| Tabloul votiv din paraclisul de nord. În dreapta, Mircea cel Bătrân |
INCINTA
Cea mai veche reprezentare a aşezării
monastice de la Cozia
este releveul lui Johann Weiss (12), realizat în 1728 – 1731, în timpul stăpânirii
austriece în Oltenia. Ea se întindea până la şoseaua actuală, şi cuprindea:
incinta interioară, în centrul căreia era situată biserica mare înconjurată de
chilii pe toate cele patru laturi (care se păstrează şi astăzi pe laturile de
sud, est şi nord); curtea exterioară, prevăzută cu două redute de apărare; şi
incinta Bolniţei.
Concluziile studiului arheologic
realizat în 1960 de Nicuşor Constantinescu (13) şi studiul realizat de Pavel
Chihaia privitor la Etapele
de construcţie la complexul monastic Cozia (14), pun în evidenţă următorele:
- biserica principală cu hramul “Sfânta Treime” - cu excepţia pridvorului, construit în epoca brâncovenească de }erban Cantacuzino - şi fundaţiile clădirilor mânăstireşti, care alcătuiesc incinta interioară (laturile de est şi sud) datează din timpul lui Mircea cel Bătrân.
- pe latura sudică a incintei interioare se construieşte în 1583, în timpul domnitorului Mihnea “Turcitul”, paraclisul lui Amfilohie, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, iar în epoca brâncovenească sunt reconstruite “casele egumeneşti” (foişorul şi încăperile boltite care adăpostesc actuala stăreţie);
- latura estică este alcătuită din “casele domneşti” şi “foişorul lui Mircea” (găzduind actualmente muzeul) construite tot de Amfilohie şi având iniţial destinaţia de arhondaric (15);
- în colţul de nord-est al incintei interioare, cunoscut sub numele de “casele Hurezeanului” se găseşte paraclisul cu hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”, construit în 1710 de Ioan de la Hurezi, duhovnic şi sfetnic al domnitorului Constantin Brâncoveanu;
- latura de nord a incintei interioare este refăcută în secolul al XVIII-lea; aici se construieşte “cuhnia” cunoscută sub numele de “bucătăria brâncovenească”, foişorul de nord şi se restaurează cişmeaua de sub acesta, cunoscută sub numele de “fântâna lui Neagoe Basarab” ;
- corpurile de clădiri, care mărgineau curtea exterioară spre sud şi vest sunt construite în secolul al XVI - lea, probabil în timpul domnitorilor Neagoe Basarab şi Radu Paisie; în 1716, austriecii construiesc două redute în colţurile de sud şi nord şi două ziduri masive, unul la nord, de-a lungul râpei şi altul la circa 50 de metrii de aripa sudică a mânăstirii (16), Ambele ziduri sunt distruse în timpul războiului turco-austriac din 1788 (17);
- în 1818 se construieşte un nou corp de chilii pe latura sudică, având ca destinaţie “să fie şcoală pentru învăţătura copiilor” şi “ pentru musafiri”(18) şi o încăpere pentru biblioteca mânăstirii (distruse în 1821 ca urmare a atacului turcilor, care urmăreau eteriştii refugiaţi la mânăstire după înfrângerea de la Drăgăşani); în 1847, din ordinul domnitorului Barbu }tirbei, încinta exterioară este demolată şi materialele din dărâmături sunt folosite la îndreptarea terenului; ulterior sunt construite două pavilioane dintre care se mai păstrează doar cel nordic (care adăposteşte actualmente trapeza) ;
- iniţial, în incinta originară a mânăstirii, existau trei fântâni: cea mai veche este atestată de cercetările arheologice din 1960 şi a fost cconstruită pentru a asigura apa necesară construirii bisericii mari; celelalte două - havuzul din partea de sud-vest a pridvorului bisericii mari şi cişmeaua de sub foişorul de nord - sunt atribuite lui Neagoe Basarab (19) .
Bolniţa
Mânăstirii Cozia este construită în 1542 – 1543 în timpul domniei lui Radu
Paisie, iar Biserica “Sfântul Ioan de la Piatra”, cunoscută sub numele de “Cozia Veche”,
integrată frecvent în contextul centrului monahal de la Cozia, datează din secolul al XVII lea. Aceasta din
urmă a cunoscut de-a lungul timpului o degradare continuuă, în 1980 a fost mutată de pe
temelia originară pentru a fi salvată de furia apelor, iar în 1996 a fost restaurată (20).
PICTURA
BISERICA "SFÂNTA
TREIME"(BISERICA MARE)
PRONAOSUL
Din epoca timpurie a artei medievale româneşti,
alături de ansamblul iconografic de la Curtea de Argeş, realizat între 1352 - 1377,
trebuie să fie consemnat şi cel din pronaosul Coziei, finalizat la începutul
ultimului deceniu al secolului al XIV - lea (1391).
Programul
iconografic monahal – având-şi izvoarele în bisericile Sfântului Munte Athos,
dar şi la curtea bizantină, unde prin victoria împăratului Ioan Cantacuzino
(1347), curentul monahal tradiţionalist s-a impus în detrimentul mişcărilor reformiste,
restaurând în expresia plastică religioasă sobrietatea, rigoarea liniei
canonice, expresivitatea ascetică, iniţiatică, simplitatea gestuală şi a
vesmintelor – este prezent în pronaosul Coziei, unde se păstrează fresca din timpul lui
Mircea cel Bătrân.
Înscris în tiparele artei
religioase balcanice de la sfârsitul secolului al XIV-lea, cu incontestabile
influenţe constantinopolitane, programul iconografic din pronaosul Coziei, se
subsumează ordinii liturgice a spaţiului consacrat ritualului funerar şi
rugăciunii isihaste, "practicată în
solitudine şi penumbră" (1). Produs al unor meşteri zugavi, formaţi la
şcoala metropolitană, pictura din pronaosul Coziei se desfăsoară în trei
registre distincte.
În registrul inferior în şirul
sfinţilor cuvioşi, anahoreţii de pe peretele de vest, "campioni ai pustniciei" (2), sunt remarcabili prin forţa cu care precizează spiritualizarea
prin asceză. Figurile lor sunt prelungi,
năpădite de bărbi până la pământ, mâinile frânte în expresivă şi calmă distanţare,
cu palmele deschise către lumea exterioară, căreia par a-i împărtăşi calea
inexorabilă spre liniştitoarea transcendere, tradusă grafic prin siguranţa
gestului asumat şi irevocabil. Tot în registrul inferior, în nişele de pe
peretele despărţitor dintre pronaos şi naos, într-un limbaj deosebit de restul
compoziţiilor, sunt prezente scenele înfăţişând pe Sfântul Ilie în pustiu, hrănit de corb si Jertfa lui Avraam. Decorul, spre deosebire de restul ansamblului
unde lipseste aproape cu desăvârsire, este aici present, restabilind, e drept
sumar, funcţia narativă.
Cel de-al doilea registru este
ocupat, pe laturile de sud, vest şi nord de cele şapte sinoade ecumenice, între
care este intercalată scena Viziunii
Sfântului Petru din Alexandria, realizare plastică remarcată frecvent în
tratatele de istoria artei, pentru valoarea compozitiei şi semnificaţia ei
liturgică. Imnul Acatist, cu cele 24
de icoane, completază pe peretele de est, sirul sinoadelor. Relevând
influentele bizantine, scenele Imnului
Acatist sunt insotite de inscriptii extinse, menite să preia sarcina
explicativă, parcă dintr-o neîncredere în capacitatea de a transmite mesaje, a
imaginii pictate.
Registrul superior şi bolta sunt
consacrate sinaxarului, din care în decursul timpului au fost pierdute peste 150
de scene (pe boltă şi pe peretele despărţitor).
 |
| Anahoreți |
 |
| Viziunea Sfântului Petru din Alexandria (centru), sinoade ecumenice, sinaxar (scenele mici din registrul superior) |
 |
| Imnul Acatist al Bunei Vestiri (fragment) |
 |
| Arhanchelul Mihail |
| Sfantul Antonie cel Mare |
NAOSUL
Pictura din naos este refăcută în
secolul XVIII, în stil brâncovenesc, de zugravii Preda şi fiii săi Ianache,
Sima şi Mihail, din porunca şi pe cheltuiala lui Serban Cantacuzino, rudă
apropiată a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu.
Deşi programul iconografic iniţial
a fost păstrat, fresca din naos defineşte o atmosferă substanţial deosebită de
cea cu care te întâmpină, la
Cozia, fresca din pronaos. Se pune un accent deosebit pe
tratarea narativă a evenimentelor biblice. Personajele, decorul, bogăţia vestimentaţiei,
finisarea delicată şi expresivă a figurilor, recompun într-o manieră specifică
artei brâncoveneşti, filonul spiritualităţii bizantine.
Respectând erminia, de jur
împrejurul naosului, în sensul acelor de ceasornic, începând din altar, pe două
benzi succesive, sunt reprezentate minunile, pildele şi patimile Mântuitorului.
Pantocratorul domină spaţiul central din înălţimea turlei,
sublimând lumina care pătrunde în fascicole prin ferestrele înguste si alungite
ale turlei.
În registrul inferior, în costume
bogate, sunt pictaţi sfinţii militari şi doctorii fără arginţi. Intrarea în
naos este străjuită de arhanghlii Mihail şi Gavril, iar în absida de pe
peretele de sud, este pictată remarcabila icoană Deisis, înfăţisându-l pe
Iisus Hristos ca Împărat şi Mare Arhieru având în dreapta pe Maica Domnului şi
în stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Pe peretele despărtitor dintre naos si pronaos,
spre sud, este pictat tabloul votiv representându-i pe Mircea cel Bătrân şi pe
fiul său Mihail închinând Maicii Domnului macheta bisericii. Cei doi sunt îmbrăcaţi
în costume de cavaleri apuseni. Atrage atenţia pumnalul atârnat la brâul lui
Mircea cel Bâtrân, pentru că, în biserică domnitorii intrau fără arme.
Simetric, spre nord este înfăţişată familia Cantacuzinilor, lor datorându-se
amplele lucrări de la Cozia,
din secolul al XVIII - lea (adăugarea pridvorului, refacerea picturii din altar
şi naos, refacerea corpului de chilii.)
 |
| Arhanghelul Mihail (pictură brâncovenească) |
 |
| Arhanghelul Gavriil (pictură brâncovenească) |
 |
| Deisis (Iisus arhiereu, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul) |
ALTARUL
Fresca
din altar datează, ca şi cea din naos, din perioada brâncovenească (începutul
secolului al XVIII-lea).
Bolta este consacrată Maicii
Domnului cea mai înaltă decât cerurile (Platytera) şezând pe tron şi
avându-l în braţe pe pruncul Iisus Hristos binecuvântând. De o parte şi de alta
este străjuită de arhanghelii Mihail şi Gavril.
Deasupra
sfintei mese, tabloul central este consacrat temei Iisus - Pâinea vietii,
imagine metaforică a Sfintei Taine a Împărtăşaniei. Primul registru revine
sfinţilor ierahi, autori de liturghi si făcători de minuni (Ioan Zalaust,
Grigorie Bogoslav, Vasilie cel Mare, Spiridon s.a.). Programul iconografic al
altarului continuă cu remarcabile realizări având ca temă: Cortul mărturiei, Naşterea
Maicii Domnului, Intrarea în biserică, Cina
cea de taină.
 |
| De sus în jos: Cortul Mărturiei, Împărtășirea Apostolilor și „Iisus Pâinea Vieții” |
 |
| Intrarea în biserică a Maicii Domnului |
 |
| Proscomidia |
CATAPETEASMA (ICONOSTASUL)
Catapeteasma
iniţială, a fost distrusă de foc, probabil în 1788, când mănăstirea a fost
devastată în timpul războiului turco-austriac. În 1794, în timpul domnitorului
Alexandru Moruzi, egumenul de atunci al Coziei, Teodosie, construieşte
catapeteasma actuală, din zid, în tehnica stucaturii. Deasupa uşilor împărăteşti,
cu ancadramente de piatră pe care este sculptată viţa de vie, Iesei, adormit, naşte din trupul
său arborele sacru din care cresc mâini ţinând icoanele praznicare, şi din
ramurile căruia se înaltă lujerii de viţă de vie ce înconjoară medalioanele cu
chipurile apostolilor şi ale proorocilor. Întregul decor, din care nu lipsesc
păsările şi animalele simbolice, (acvile, lei, păuni), încheagă o rafinată simfonie sub bolta perfectă a naosului de la Cozia. Icoanele
împărătesti au fost realizate tot în 1794.
PRIDVORUL
Pridvorul
bisericii mari de la Cozia
este adăugat în 1707, iar pictura murală este terminată în 1707, meşterii zugravi
fiind Andrei, Constantin şi Gheorghe. Fresca pridvorului este, la rândul său, o
realizare a şcolii brâncovrneşti de pictură. Temele biblice abordate, Judecata
de Apoi, Iadul si Raiul, episoadele principale ale Genezei (de la Facerea lui Adam la Uciderea lui Abel), supliciile
marilor martiri ai creştinătăţii, în pandantivii calotei centrale Horele,
interpretate ca accente folclorice autohone etc, sunt redactate cu acurateţe,
finalitatea lor educativă înfăţişindu-se privitorului fără echivoc.
Portalul, deasupra căruia este montată
pisania este sculptat în piatră, cu aleasă măiestrie şi aparţine tot epocii
brâncoveneşti.
 |
| Judecata de Apoi |
 |
| Pisania din sec. XVIII (deasupa ușii de la intrare) |
 |
| Ierusalimul ceresc (Raiul) |
BISERICA
“SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL”
- BOLNIŢA
COZIEI -
Capodoperă
a secolului al XVI - lea, ansamblul pictural al Bolniţei are valenţe artistice
cu totul deosebite. Programul iconografic este adaptat la funcţia specifică
bisericilor-bolniţă. Altarul este dominat de Maica Domnului tronând,
registerele inferioare succesive fiind consacrate Tainei Împărtăşaniei (Împărtăşirea Apostolilor şi Iisus Pâinea Vieţii). Scenele alese
pentru spaţiul restrăns oferit de absidele laterale, cele mai percutante pentru
privitor, marchează eveminente biblice majore cu rezonanţă purificatoare şi de
avertisment: Buna Vestire, Naşterea Domnului, Intâmpinarea Domnului, Botezul,
Răstignirea Domnului, Coborârea de pe Cruce, Învierea Domnului şi Toma Necredinciosul (aceasta din urmă, o
excelentă compoziţie, plină de dramatism). Aceeaşi notă de dramatism se
regăseşte şi în realizarea scenelor din pridvor, cosacrate, în registrele
superioare, Imnului Acatist în
contextul căruia este integrată o magistrală realizare a Sfintei Treimi în viziune veterotestamentară şi vieţii Sfântului
Ioan Botezătorul.
Ineditul picturii din Bolniţa
Coziei, îl constituie însă fineţea cu care sunt realizate portretele, chipurile
sfinţilor din registrul inferior fiind individualizate şi expresive, motiv
pentru care, meşterii zugravi ai Bolinţei Coziei, David şi Raduslav, sunt
consideraţi precursori ai artei portrelui în pictura românească. Se distinge în
mod particular portretul lui Stroe Spătarul (în pridvor, peretele de sud, între
ferestre), ispravnicul lucrărilor de la Bolniţă.
Nu
lipsesc tablourile votive, reprezentându-l pe voievodul Radu Paisie (Petru de la Argeş) cu familia sa, doamna
Ruxandra, jupâniţa Zamfira şi Marco voievod, iar în pridvor, în semn de recunoştinţă
pentru marele ctitor al Coziei, sunt înfăţişaţi voievodul Mircea cel Bătrân şi
fiul său Mihail.
O
altă notă distinctivă a picturii de la Bolniţa Coziei o constituie
paleta aleasă, în care nota dominantă pe care o dă roşul terros, este contapunctată
de un alb strălucitor şi de tonuri echilibrate de gri, întregind, expresivitatea
şi dramatismul structucturării compoziţionale a scenelor.
 |
| Portretul lui Stroe spătarul (Bolnița Coziei) |
 |
| Botezul Domnului (din pronaos) |
 |
| Bolnița Coziei - absida de sud. În registrul de jos, Coborârea în Iad (st.) și Necredința lui Toma (dr.) |
NOTE
AŞEZARE
1 Paul de Alep, traducere de M.M.Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Călători
străini despre Ţara Românească, vol IV, patrea I, Bucureşti, 1976, p.182.
2 A.S.B., Condica
Mânăstirii Cozia, nr. 209,
f. 44 - 45.
3 Mânăstirea Cozia era iniţial aşezată pe o limbă de pământ
flancată din trei părţi de munţi şi închisă spre sud de vadul Oltului, care
izbea, coborând vijelios, versantul de deasupra parcului din Căciulata, formând
o vâltoare periculoasă. Drumul de acces spre mânăstire a fost "tăiat cu
ciocanul în stâncă" şi întreţinut
cu mare greutate de-a lungul timpului.
4 Mânăstirea Turnu ia fiinţă prin retragerea, de la Cozia, a călugărilor bătrâni,
dornici de linişte, smerenie sau mai multă siguranţă, pentru că istoria prinde în
tăvălugul ei, încă de la început, Sfânta Mânăstire Cozia. Ctitorie a
mitropolitului Varlaam, Mânăstirea Turnu este atestată la 14 iulie 1676, dată
la care este sfinţită Biserica "Intrarea în Biserică. (Ovidenia)".
5 "Muntele lui Teofil",
" Pârâul lui Antim", "Dosul Tomii", " Călugărul" ş.a.
6 Tit. Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, Bucureşti, 1957, p. 28.
SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
1 Data urcării pe tron a lui Mircea cel Bătrân este 23 septembrie 1386 - cf.
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, (ediţia a III - a),
Bucureşti, 1938, p. 479 - 484.
2 Documente privind istoriaRomâniei
(DIR), veacul XIII, XIV şi XV, B, Ţara Românească (1247 - 1500), Bucureşti,
1953, p. 42.
3 Ibidem, p.43.
4 Emil Lăzărescu, Data zidirii
Coziei în «Studii şi cercetări de istoria artei», IX (1962), nr. 1, p.107 - 137.
5 N. Constantinescu, Cercetările
arheologice de la Cozia, Mitropolia Olteniei, XVII, nr. 7 - 8,
Craiova, 1965, p. 600 - 601.
6 Valeriu Anania, Cerurile
Oltului, editată de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea,
1990, p. 30.
7 Valeriu Anania, op. cit., p. 30.
8 Pavel
Chihaia, Arta medievală, Vol 3, Editura Albatros, Bucureşti 1998, p.278
9
Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea
Voievod cel Mare, 600 de ani de existenţă, Editura Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986, p. 23.
10 Tit. Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, Bucureşti,
1957, p. 28.
11 Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia,
vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, 600 de ani de existenţă,
Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986, p. 209.
12 Scriitor, grămătic, cărturar.
13 Arh. P. Antonescu, Mânăstirea Ciozia, Studiu
arheologic, Bucureşti. 1903, p. 30.
14 Predecesorii lui Mircea Voievod la tronul Ţării Româneşti
au fost: Basarab I (1310 - 1352); Nicolae Alexandru (1352 - 1364); Vladiaslav I
(Vlaicu) (1364 - cca. 1377); Radu I, tatăl domnirtorului (cca. 1377 - 1383); Dan I, fratele domnitorului
(1383 - 1386).
15
Johannes Leunclavius, Historiae musulmane turcorum, Francfurt, 1591, p
418.
16 Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV şi XV, B. Ţara Românească
(1247 - 1500), Bucureşti, p. 50 - 51.
17 P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 143.
18 Marile mânăstiri aveau între multiplele sarcini pentru întrajutorarea
semenilor şi pe aceea de a îngrijii bolnavii şi neajutoraţii. Bolniţă, în
slavonă înseamnă spital.
19 Pentru că nu este precizată luna, stabilirea datării după calendarul
gregorian se face luând în calcul doi ani
( 7051 de la facerea lumii, minus 5508 şi respectiv, minus 5509).
20 M.Davidescu, Mănăstirea Cozia,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p.8.
21 Afirmaţia aparţine Obristwachmeisterului (maior) austriac Johann Weiss,
care a condus, în timpul stăpânirii austriece (după pacea de la Passarowitz),
lucrările de fortificare a mai multor mânăstiri, strategic aşezate pe
"calea carolingiană" ce lega Oltenia de Transilvania pe Valea Oltului
- cf. dr. Mihai Popescu, Oltenia în timpul stăpânirii austriece (1718 -
1739), Buletinului Comisiunii
Monumentelor Istorice, anul XIX, fasc. 49, 1926, p. 101.
ARHITECTURA
[1] Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 116.
2 Contaminarea structurii trilobate cu cea
bizantină în cruce greacă închisă.
3 Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene,
I, Epoca medie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p.335.
4 Răzvan
Theodorescu, op. cit., p. 114
5 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 540.
6 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 540
7 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 518. - cele mai
importante monumente aparţinând "şcolii
morave" sunt: Krułevac (aparent cel mai vechi exemplu al acestui tip, încadrat
ipotetic în intervalul 1375 - 1381), Naupara (1385), Veluče (1395), Kalenič
(1407 - 1413).
8 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 540
9 Elie Faure, Istoria artei. Arta medievală, Editura
Meridiane, Bucureşti 1988, p. 125.
10 Gabriel Millet, L’Ancient
Art Serbe; după N.Ghica-Budeşti, Restaurarea Bisericii mari a mânăstirii
Cozia, în «B.C.M.I. » fasc. 59, Bucureşti, 1938, p. 29 – 30.
11 Gamaliil Vaida, Sfânta Mânăstire Cozia, Regia autonomă
«Monitorul Oficial», Bucureşti, 1994, p. 38.
12 Obristwachmeisterului (maior) austriac Johann Weiss,
care a condus, în timpul stăpânirii austriece (după pacea de la Passarowitz), lucrările
de fortificare a mai multor mânăstiri, strategic aşezate pe "calea
carolingiană" ce lega Oltenia de Transilvania pe Valea Oltului - cf. dr.
Mihai Popescu, Oltenia în timpul stăpânirii austriece (1718 - 1739),
«Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice», Bucureşti, 1926, anul XIX, fasc. 49, p. 101.
13 Nicuşor
Constantinescu, Cercetările arheologice de la Cozia, în «Mitropolia
Olteniei», Anul XVII, Nr. 7 – 8 (iulie – august), Craiova, 1965, p. 587 – 601.
14 Pavel Chihaia, Artă medievală, Editura
Albatros, Bucureşti, 1998, Vol. III, Cap. III, p. 30 – 89.
15 Pavel Chihaia, op. cit., p. 57.
16 M.Popescu, Oltenia în timpul stăpânirii
austriece, în «B.C.M.I.», Bucureşti, 1936, anul XIX, fasc. 49, p.101
17 E. Hurmuzaki, XIV3, nr. CXCIX, p.
280; V.A.Urechia, Istoria românilor, vol.IV, Bucureşti, 1892, p. 83 şi nota
1
18 Catagrafia 1818, Biblioteca Academiei, ms. 720, f. 170 v.
19 Pavel Chihaia consideră - în lucrarea menţionată la nota nr. 13, p, 76
– 82 - că havuzul datează din jurul
anului 1543, iar cişmeaua de sub foişorul de pe latura de nord a fost construită
de Şerban Cantacuzino pentru alimentarea cu apă a “bucătăriei brâncoveneşti”.
20 Lucrările de restaurare au fost finanţate de ing. I. Mihăilă
PICTURĂ
1 Răzvan Theodorescu, Grădina valahă, cd-rom, ITC, Bucureşti
2 Ibidem
3 Lazarov, Istoria picturii bizantine, Editura Meridiane,
4
Carmen Laura Dumitrecu, Pictura murală
din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Editura Meridiane, București,
1978.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu